Duminică seara, nici cald nici frig. Taman cât să nu știi cum să te îmbraci. Alesesem varianta cea mai proastă. Și m-am îmbrăcat lejer, prea lejer pentru cât urma să fie de frig.

Eram la a treia noapte consecutivă de serviciu. Munca reporterului de noapte e una dintre cele mai grele dintre joburile din televiziune. Programul standard e de 12 ore și se lungește de cele mai multe ori mai ales că ești omul care acoperă în special evenimentele neprevăzute. Niciun jurnalist nu pleacă de la un subiect doar pentru că și-a terminat programul. Cu atât mai mult când ai percheziții în desfășurare, un accident urât sau cine știe ce altceva nasol.

Cameramanul care picase pe tura mea, Petrică Baboia e unul dintre cei mai calmi oameni de pe pământ. Îl știu de 15 ani și de vreo 2 ori l-am văzut nervos. Și dacă nici eu nu sunt enervant… Sună telefonul. Schimbam soneria la 2 săptămâni pentru că uram când suna.

– Vezi că a făcut unul accident pe Luică

– Nașpa? 

– A lovit niște mașini parcate. 

– Sunt victime, întreb eu? 

– Doar el, puțin șifonat. 

– Dă-l dracu. Nu aș veni. Sună-mă dacă merită să consum benzina mogulului Vîntu până acolo. 

Aveam de scris și niște știri pe care minunății mei colegi mi le lăsaseră pe cap. Nici nu apuc să termin prima știre că sună din nou.

– Bă, vezi că-l ducem pe asta la IML! 

– Și? 

– Face urât. E rupt de beat și face pe smardoiul. Avea și un pistol în mașină. Probabil neletal. 

IML e în Vitan Bârzeşti, redacția Realitatea era în Casa Presei. Adică vreo 13 km. V-ați prins ce chef aveam. Dar sursa era bună. Îl sun pe Petrică, pe șofer și ne punem în mișcare, cu cheful de muncă uitat… la ghișeul următor.

La IML văd o armată de polițiști în jurul unui individ. Tipul gesticula și vorbea cu precipitații. Bătea un bec din spatele lui încât îi vedeam de la distanță aspersorul cu care scuipa și vorbea în același timp. Petrică își pregătește sculele tacticos. Și el era tot la a treia noapte…

De obicei, felul cum abordezi persoanele de genul ăsta, face diferența. Varianta să vorbești cu interlocutorul înainte, să îi explici cine ești și ce vrei, e una elegantă. Dar riști să se întoarcă cu spatele, sau să-și pregătească speech-ul atât de bine încât să fie fals de la o poștă. Așa că îți bagi eleganța în cur dacă ai ratat filmarea. M-am dus direct cu camera pornită. Individul s-a enervat atât de tare încât aspersorul s-a transformat în robinet.

– Nu mă mai filma că o să vă caut! O să te dea afară, săracule, zbiera el!

– Stai liniștit că eu sunt nepotul lui Vîntu, i-am zis.

Era gluma mea preferată pentru toți cei care mă amenințau cu patronul. Desigur n-am nicio legătură cu Vîntu și probabil m-ar fi dat afară dacă afla că luam numele domnului în deșert.

– Petrică, oprește camera, i-am spus cameramanului și m-am întors spre personajul meu! Uite, fii atent. Eu sunt la serviciu și chiar nu aveam chef de filmarea asta. Dar, cumva, trebuie să o fac. Pune-te în locul meu.

Mă privea tâmp. Avusese o zi grea… Cărase ceva greutăți pe care le-a turnat în gâtlej. 

– Bă bulangiilor, o știre mai veselă nu făceați? 

– Păi fă-o tu veselă. Cine te oprește? Uite, fii atent. Ca să-ți dovedesc că mi se rupe de filmarea cu tine, te las să o faci tu. Fii tu reporterul! El e Petrică. Tu iei microfonul și începi să relatezi știrea cum o vezi tu.

Nu fac asta de obicei, să dau microfonul altcuiva. Dar cumva terminasem filmarea cu el. În plus, eram nepotul lui Vîntu, remember?

Omul a  început relatarea “de la fața locului” așa cum își imagina că ar face-o un reporter profesionist: “Eu sunt Gogâie, am lovit 7, 8, 10 mașini pe Luică. Eram beat, beat… beaaaat…”

Așa s-a transformat un personaj extrem de agresiv în simbolul…personajul fanion al bețivilor… 

Ce vedeți pe YouTube e prima variantă de știre, montată pe repede înainte să intre la TV.

Desigur, Gogâie face toți banii. Polițistul din declarație, se bate pentru restul…