Sindromul post-foame. De ce suntem atât de melteni și-ajungem în faliment moral ca nație

Dacă ai condus un Olcit sau un Cielo, ai vândut terenul maică-tii și ți-ai luat BMW, dacă ai fost un copil tocilar de care au râs toți dar acum ești plin de tatuaje să pari bad guy, dacă ai fost considerat cel mai prost din curtea școlii și, printr-o întâmplare, ai ajuns șef pe undeva, iar acum îi calci în picioare pe oameni pentru că poți, dacă ai fost urâtul care n-a avut nicio gagică, iar acum ești un pensat, epilat pe picioare care se pișă pe sufletul femeilor… să știi că acest articol poate să fie despre tine.

Habar n-am care ar fi denumirea științifică. Sunt convins că oameni mai bine pregătiți în domeniu au studiat ceea ce numesc eu sindrom post-foame.

Știi momentul ăla când ți-e foame, dar foame rău. Când simți că nu mai ai putere, că încerci să îți limitezi fiecare mișcare ca să conservi bruma de energie rămasă. Simți că până și când miști ochii stânga-dreapta faci un efort care îți consumă ultimele proteine disponibile în organism. Te gândești că o să mori. Slab și în mizerie, că nici măcar după ce te duci de tot nu o să fie mai bine. Măcar dacă aveai o moarte spectaculoasă, să îi intereseze pe oameni, să vină la înmormântarea ta și poate să dea de pomană „pă sufletul tău că poate ți-o fi foame dincolo”. Și de unde te imaginai cum mori, uite că nimerești într-un restaurant all you can eat. Și bagi, cu disperare, de toate. Mâinile îți tremură, mișcările sunt bruște, compulsive, vrei să scurtezi timpii inutili în care transporți mâncarea din farfurie până la gura care e deja plină. Știi că o să-ți fie rău. Dar îi dai în continuare „cudătoate”. Gândul că, în ochii altora, în acel moment, faci ca ultimul animal e total străin de tine. Tot momentul ăsta este sindrom post-foame.

Cel mai vizibil sindrom post-foame este în afara țării, la all inclusive. Coadă de români la fiecare recipient cu câte ceva. N-o să-i vezi la salată sau legume la cuptor ci la ce e mai scump. Poate multora nici măcar nu le plac fructele de mare, dar încarcă farfuriile cu crustacee. Pun cu vârf, să nu facă două drumuri. Nici nu contează că nu prea merge să mănânci un cotlet de porc în sos lângă icre, caracatițe și creveți. „Să gust din toate, să văd care e mai bun că mi-e un pic poftă”. La final, lasă pe masă mai mult de jumătate din cât au cărat. Cui îi pasă că un animal a fost sacrificat, că a fost hrănit ca să ajungă în farfurie, că a fost transportat, apoi niște oameni l-au gătit acolo, în căldura din bucătărie. Va ajunge la gunoi, victimă a sindromului post foame. Urmăriți un pic fenomenul când ieșiți din țară. Veți vedea că, în rarele cazuri când acești postfomiști nu sunt români, sunt tot dintr-o țară care a fost înfometată de vreun sistem politic bolnav.

Tipii care au lăsat farfuriile pline, vei vedea că nici nu își strâng masa, deși asta e politica localului. Vorbesc cu superioritate personalului de acolo. Pentru că pot. Pentru că acum ei plătesc, iar restul sunt angajați la cheremul lor. Dacă ceva nu le convine, pun review-uri. Niciodată, sau poate prea rar, pun și câte unul pozitiv. Hai să facem împreună un experiment. Intră puțin pe Google sau pe Booking la secțiunea unde ai pus review-uri. Dacă majoritatea sunt de nașpa, am o veste proastă. S-ar putea ca articolul ăsta să fie și despre tine.

Și nu e doar despre mâncare. E despre traume, despre frustrări, despre trăiri care ți-au intrat adânc în suflet și încerci să le reprimi. Faci asta instinctiv, fără să treacă prin filtrul conștientului. Niciodată nu te-ai gândit că gesturile tale sunt de căcat. Că ești postfomist. Vrei cumva să nu se mai vadă că ai dus-o rău și faci din asta un scop în viață. Cât scriu îmi vin în minte zeci de exemple. Cum te culci cu toate prietenele fostei ca să îi arăți cât de bun ești și ce a ratat. Când îți închiriezi un apartament în centru deși zona e plină de boschetari care urinează la intrarea în scară, nu ai niciun supermarket aproape, iar jobul ți-e în cucamăcăii. Când ești corporatist venit de la țară și-acum vorbești romgleză să fii mai wise ass.

Dacă mă întrebi pe mine, fiecare avem un pic de sindrom post-foame. Și eu am încercat să mi le găsesc pe ale mele. Și eu am pus multe review-uri de căcat (desigur că meritau), dar am uitat să le pun review-uri bune celor care au fost mișto. Și eu am făcut femei să sufere pentru că am avut niște ratări sentimentale în adolescență. O zic pentru că, pe bune, îmi pare rău. Și poate că tu, care citești asta o să ți le identifici pe ale tale și-o să fii conștient când le faci rău altora prin meltenismul tău.

Dacă privim imaginea de ansamblu, ne dăm seama de ce suntem priviți ca un popor inferior. Nu ți s-a părut niciodată, în străinătate, că încă din aeroport ești un soi de paria? Chiar dacă n-ai făcut nimic deplasat tu ca individ, în acel moment, ești privit cu stigmatul de român? Tu n-ai fost meltean acolo. Dar aproape sigur ai fost altundeva, altcândva. Și după ce ai fost tu meltean altundeva, altcândva a venit următorul român după tine… n-a fost asimilat cu meltenismul tău? Gândește-te că tu ești privit acum cu rezerve încă din aeroport tocmai pentru melteanul dinaintea ta. Un schimb universal de meltenism ca într-o macroeconomie.